Izvorul Tămăduirii de la Mănăstirea Ghighiu: O sursă de credință și vindecare
În inima județului Prahova, Mănăstirea Ghighiu atrage an de an mii de pelerini, fascinați de legendele și mărturiile care înconjoară Izvorul Tămăduirii. Acest loc sacru, încărcat de o profundă semnificație spirituală, este considerat de credincioși o sursă de har divin și vindecare. Povestea izvorului este strâns legată de apariția Maicii Domnului, care, conform tradiției, a cerut ridicarea mănăstirii în acest loc binecuvântat.
Legenda izvorului miraculos
În partea stângă a bisericii mari se află un aghiasmatar, locul unde, potrivit tradiției, a țâșnit un izvor rece și bogat. Se spune că Maica Domnului i-a apărut logofătului Coresi, cerându-i să construiască o mănăstire. Astfel, izvorul a devenit simbolul hramului „Izvorul Tămăduirii”. De-a lungul timpului, mulți pelerini au mărturisit vindecări miraculoase după ce au băut apă cu credință din acest izvor.
În perioada comunistă, izvorul a fost acoperit cu o placă de beton, însă apa a continuat să picure, ca un semn divin. După trei decenii, izvorul a fost redeschis de părintele Pantelimon, un fost deținut politic, care l-a curățat cu grijă. Deși debitul său s-a redus în timp, credincioșii văd în această schimbare o avertizare tăcută, dar plină de semnificație.
Un loc de pelerinaj și spiritualitate
Mănăstirea Ghighiu, întemeiată în 1817, este un reper spiritual important pentru credincioșii din România. Biserica mare, reconstruită în 1858 și sfințită în 1866, impresionează prin arhitectura sa neoclasică și pictura realizată de Gheorghe Tattarescu. Catapeteasma din lemn de tei poleit cu aur este o operă de artă religioasă de o valoare inestimabilă.
Pe lângă biserica mare, în incinta mănăstirii se află și biserica mică a cimitirului, ridicată în 1833 și restaurată în anii ’50. Aceste edificii, alături de Izvorul Tămăduirii, transformă Mănăstirea Ghighiu într-un loc de reculegere și speranță pentru toți cei care îi trec pragul.
Semnificația spirituală a Izvorului Tămăduirii
La sărbătoarea Izvorului Tămăduirii, curtea mănăstirii devine neîncăpătoare, fiind plină de pelerini care vin să se roage și să ia apă sfințită. Mulți dintre aceștia parcurg drumul spre izvor în genunchi, ca semn de smerenie și credință. Izvorul Tămăduirii rămâne un simbol al harului divin, o mărturie vie a credinței și a puterii spirituale care transcende timpul.
