Drama copiilor ucraineni: copilăria furată de război
Războiul din Ucraina a devenit sinonim cu distrugerea visurilor și inocenței a milioane de copii. Forțați să fugă din calea exploziilor și a tancurilor, aceștia trăiesc cu dorința constantă de a se întoarce acasă. Printre acești copii se numără Veronika și Maksym, care au fost nevoiți să înfrunte frica și teroarea încă din 2014, când Crimeea a fost atacată. În 2022, invazia trupelor rusești i-a obligat să fugă din nou, de această dată găsindu-și refugiu în România.
Un coșmar perpetuu: viața sub amenințarea războiului
Familia Diakhok, originară din Harkov, a fost martoră la ororile războiului de două ori. În 2014, au fost nevoiți să părăsească Crimeea, iar în 2022, Harkov a devenit unul dintre primele orașe atacate de forțele ruse. Mama copiilor descrie cu groază primele zile ale invaziei: „Primele 100 de tancuri au trecut pe sub ochii noștri, erau explozii peste tot. Trăiam cu frică, era o spaimă și o teroare la orice colț, încât aveam impresia că trăim un coșmar din care nu reușim să ne trezim.”
Copiii au fost nevoiți să învețe rapid cum să supraviețuiască. Maksym își amintește zgomotele puternice și pericolul constant: „Știi mereu că ceva rău urmează să se întâmple.” Veronika, la rândul ei, povestește cum s-au ascuns de explozii și au fost martori la moartea oamenilor din jurul lor. În mijlocul haosului, familia a aflat despre un „culoar verde” care le-a oferit șansa de a scăpa spre siguranță.
Reconstrucția vieții în exil
Ajunși în România, familia Diakhok încearcă să-și refacă viața. Tatăl a reușit să-și găsească un loc de muncă, mama lucrează ca menajeră, iar băiatul cel mare contribuie la veniturile familiei prin diverse activități gospodărești. În ciuda dificultăților, copiii își păstrează speranța și visele. Veronika își dorește să devină medic dentist și apreciază bunătatea oamenilor din România: „Oamenii sunt foarte amabili și te ajută fără să le ceri asta.”
Cu sprijinul Asociației AIDROM, copiii învață limba română și încearcă să se integreze în noua lor comunitate. Profesorul Cătălin Popescu subliniază eforturile lor: „Își dau toată silința să învețe limba română, ceea ce pentru mine este un motiv de bucurie.”
Trauma războiului: o povară greu de purtat
Experiențele trăite de familia Diakhok reflectă realitatea dureroasă a miilor de refugiați ucraineni. Mama copiilor descrie teroarea prin care au trecut: „Toți copiii noștri știau exact ce aveau de făcut când începeau atacurile. Știau care erau zonele unde se puteau feri de pericol.” În ciuda eforturilor de a-și reconstrui viața, dorul de casă rămâne o constantă. Veronika mărturisește: „Îmi e tare dor de casa noastră din Ucraina, unde ne-am dori mult să ajungem înapoi.”
Războiul nu le-a furat doar copilăria, ci le-a lăsat și răni adânci în suflet. Cu toate acestea, familia Diakhok continuă să lupte pentru un viitor mai bun, demonstrând o reziliență remarcabilă în fața adversităților.
